#TBT: Stigmata

Stigmata mi-a deschis apetitul pentru filmele cu tenta religioasa, pentru ca la momentul primei sale vizionari, in adolescenta mea tulburata, categoria de filme care se ocupa de treburile astea serioase era destul de slab populata, si aveau in vedere partea neagra a religiei, si nu pe cea pura.

Eu nu sunt nici acum un fan de-al Patriciei Arquette, dar trebuie sa recunosc ca felul in care a jucat-o pe Frankie Page i se potriveste de minune. Actrita are doza suficienta de rebeliune, mister si franchete care o face alegerea perfecta pentru un rol destul de complex, cum e acesta.

De cealalta parte, Gabriel Byrne, in rolul preotului Andrew Kiernan, a fost, pentru foarte mult timp, unul din putinii actori care mi-au placut si altfel decat pur profesional (forgive me, Father, for I have sinned!). Byrne are o fragilitate greu de expus in cuvinte, si o naturalete in a purta haina duhovniceasca similara cu cea a lui Richard Chamberlain in The Thorn Birds, dar imbogatita de sex appealul lui Gabriel Byrne.

Din punct de vedere teologic, filmul este o explozie de supozitii trase de par si aglomerari pseudo-mitologice, facute parca pe genunchii unui copil ce asteapta metroul. De cate ori vad filmul, sintagma hot mess pare sa rasune in capul meu, fara jena si rusine, iar vizionarea filmului devine cu atat mai savuroasa cu cat devii mai constient de toate bubele si hibele din scenariu.

Din punct de vedere personal, insa, Stigmata este primul lucru care a verbalizat opinia mea despre credinta si biserica, iar pentru o minte de copil sa fii capabil sa ai o filosofie de genul acesta la care sa aderi este mare lucru. Chiar si doar pentru atata lucru, Stigmata va fi mereu in lista mea de filme memorabile si de revazut, cu toate defectele unei productii hollywoodiene pline de goluri.

Jesus said… the Kingdom of God is inside you, and all around you, not in mansions of wood and stone. Split a piece of wood… and I am there, lift a stone… and you will find me.