The Purge: Anarchy

Dupa aproape un an de la reviewul pentru The Purge, incep sa realizez ca, de fapt, am fost rautacioasa gratuit cu filmul acela. Nu-i nimic, filmul nu e CHIAAAAAAAAAAAAAR atat de prost, mea culpa in public si cenusa-n cap, si mergem mai departe. Mai departe unde, o sa ziceti voi, iar raspunsul pe care-l veti primi de la mine este… The Purge: Anarchy.

Intre cele doua filme realizezi ca primul se ia prea mult in serios, cu un Ethan Hawke hotarat sa para un tata dedicat in primul si cu niste (aparent) necunoscuti hotarati sa supravietuiasca in cel de-al doilea film. Practic, tot zvacul care lipsea in The Purge se regaseste, and then some, in The Purge: Anarchy, un film care pare sa fie imun la ridicol si care vrea cu tot dinadinsul sa nu-l luam in serios. Iar chestia asta, daca ma intrebati pe mine, il face sa fie un pic mai distractiv decat primul film.

Ideea se reia, fara nicio jena, mutata din casele bogatilor in ghetouri triste si sarace, insa similitudinile se opresc aici. Daca primul film aducea tehnologii super-mega-nemaivazute si nemaiintalnite, The Purge: Anarchy nu aduce nimic nou pe acest front, dar profita de original pentru a reloca un conflict care pare sa se uzeze repede.

Evident, filmul duce lipsa de coerenta, din nou, dar pentru cei veniti fara asteptari asta nu inseamna decat scene amuzante si care nu prea se leaga intre ele. Ce e uimitor pentru mine este faptul ca, in ciuda unei distributii care sa miste filmul intr-o directie anume, The Purge: Anarchy da senzatia de coeziune si de univers propriu, iar asta pentru mine a fost total neasteptat.

Filmul vine cu fete si personaje noi, dar tot nu reuseste sa contureze mai bine “epoca” in care e setat filmul. La doar un an distanta de The Purge, si in real life, si in cea din film, The Purge: Anarchy tot nu explica suficient de clar cum s-a ajuns in situatia asta, ci trece rapid la fapte. Ma rog, tinand cont ca in prima jumatate a filmului e plin de momente de umplutura, cred ca mai bine si-ar fi luat putin timp sa explice niste lucruri, but hey! N-am facut eu filmul, eu doar il critic cu drag si spor.

Frank Grillo isi face aparitia in rolul sergentului Leo Barnes, personaj pe care l-as fi vazut interpretat mai degraba de Sharlto Copley, dar cum n-am fost eu casting director, e prea tarziu sa-mi manifest preferintele in public. Sergentul asta are un defect mostenit probabil de la Ethan Hawke – se ia prea mult in serios, incat tot rolul sau devine extrem de afectat si dramatic peste masura, chiar si in momentele in care nitica actiune pura era tot ce trebuia.

Adevarul e ca, in materie de drama il concureaza cu brio femeile, total nefolositaore, din The Purge: Anarchy. Carmen Ejogo, Zoë Soul si Kiele Sanchez vin sa echilibreze balanta genului, dand frau liber ridicolului de orice fel. Nici cu Zach Gilford nu mi-e rusine, in rolul unui tip care duce lipsa acuta de cojones si care concureaza toate cele trei femei la un loc.

Singurul personaj care m-a intrigat cu adevarat este Carmelo, jucat cu foarte mult patos de Michael K. Williams. Carmelo e fix ceea ce avea nevoie filmul – mirajul unei forte opuse si egala ca marime a organismului care a gandit The Purge. Pacat ca, de data asta, filmul alege sa se scalde in superficialitate si, in loc sa primim ceva backstory si idei complete in legatura cu miscarea asta de rezistenta, tot ce avem sunt mesaje propagandiste urlate deloc subtil in difuzoare. But hey! Bate staticul din primul film, asa ca sper sa mai primim si in urmatorul The Purge asemenea tratament.

Caci da, vom avea, sunt aproape sigura, si un The Purge cu numarul trei, ca sa avem noroc. Cu toate ca filmul asta e si el imatur si slabut dezvoltat, cu toate ca duce lipsa de household names, cu toate ca pare foarte slab bugetat, The Purge: Anarchy iti da, totusi, senzatia ca oamenii care au facut filmul sunt pe drumul cel bun. Iti da senzatia ca incep sa se aseze chestii si ca, pentru prima oara in mult timp, acest mic proiect, care da dovada de enorm de multa ambitie, are sansa macar sa atinga un cult status, daca nu sa devina un nume important in istoria cinematografica recenta.

Multumesc RoImage pentru invitatia la film.