The Imitation Game

Mă așteptam că nenea asta, care arată că o bătrânică uimită, să dărâme total prejudecățile pe care le aveam despre el, dar domnul Cumberbatch, care mă transformă într-o cumberbitch (si nu în sensul bun!), m-a dezamăgit încă o dată în The Imitation Game. Sunt (oarecum) familiarizată cu subiectul și viața lui Turing (și țin să le mulțumesc pe această cale prietenilor mei nerdy care m-au introdus în tainele inteligenței artificiale), așa că pot spune că așteptam cu ceva emoție filmul.

The Imitation Game are, ce e drept, un aer aparte – de căsuță liniștită de la țară care ascunde orori și coșmaruri, dar cam pe-aici se termină distracția. Ce urmează e, însă, un horror show de expresii dubioase servite de Cumberbatch și o totală lipsă de chimie între el și restul distribuției.

Alan Turing este, din ce-mi da domnul Benedict de înțeles, copilul ăla enervant de deștept pe care nu-l suportă nimeni, “beneficiarul” unui autism prost expus și aproape jignitor, un roboțel care e zero barat la interacțiune umană și semnale sociale. OK, fie – poate chiar așa era Turing, n-am de unde ști. Singurul lucru pe care îl știu cu adevărat e că Benedict Cumberbatch n-a fost credibil în nicio scenă, expresia feței sale denota mult dezgust și părea să nu aibă nicio legătură cu personajul său.

Alex Lawther, însă, puștiul care l-a interpretat pe adolescentul Turing, m-a făcut atentă de fiecare dată când apărea pe ecran, reușind să polarizeze atenția mea în mod natural.

Keira Knightley, rolul lui Joan Clarke, mi s-a părut lipsită de direcție – personajul ei putea să fie ceva extraordinar, pentru că povestea prevestea o femeie puternică și capabilă, dar rezultatul a fost nesatisfăcător. Din începutul în forță al Keirei a rămas doar o constantă nevoie de a verifica ceasul, să văd cât mai e până la finalul filmului…

Matthew Goode și Mark Strong au făcut din cele două personaje puse lor la dispoziție – Hugh Alexander, respectiv Maj. Gen. Stewart Menzies, niște elemente credibile în poveste, iar Charles Dance a demonstrat, în cazul în care mai era nevoie, că încă mai poate duce un rol.

Grandomania capătă o altă formă în The Imitation Game – totul în film pare exacerbat, fără un realism palpabil, cum aș fi vrut să fie într-o dramă biografică. Trailerul promite o relatare sinceră despre o epocă prestigioasă în evoluția calculatoarelor, dar ce a rezultat a fost un film în care personajul principal a fost împins în față, fără a i se contura prea bine “decorul”, și drept urmare finalul l-a prins pe domnul Turing cu pantalonii în vine. La propriu.