The Hobbit: An Unexpected Journey

Nu am fost niciodata mare fan al filmelor de aventura, in principiu din cauza ca e atat de evident ca sunt pline de efecte speciale si lucruri imposibile din punct de vedere fizic, incat nu prea reuseam sa ma imersez conform programului in universul respectiv.

Am acceptat, insa, sa vad The Hobbit: An Unexpected Journey, pentru ca stiu ca un pic mai bland decat trilogia Lord of the Rings, pe care recunosc ca n-am reusit sa-l vad nici pana in ziua de azi, din cauza fricii nestavilite pe care mi-o provoaca in primele 10 minute. Da, stiu, pare o scuza proasta venind de la fata care se uita la o tona de filme cu zombie, dar aia e.

The Hobbit: An Unexpected Journey este… Cum sa spun… Magic. Si cuminte. Si pasnic. Si plin de aventura pura. Cel putin pana la un punct, The Hobbit: An Unexpected Journey este filmul perfect pentru un copil. E plin de nazdravaneala autentica, si copilul din mine a fost extreeeeeeeeeem de multumit.

Acest Bilbo Baggins (caci vorbim de varianta lui tanara, jucata de nastrusnicul Martin Freeman) este precaut si pedant, usor temator, dar cutezator in adancul sufletului. Hobbitul asta e usor de multumit cu secrete si aventura, mancare buna si somn.

Total opus lui, dwarfii sunt galagiosi si obraznici, cam murdari si uneori vulgari, dar trebuie sa recunosc ca n-am vazut nicicand impletituri mai frumoase precum cele din barbile lor. So, kudos for the dwarves, ce sa zic.

Richard Armitage il joaca pe seriosul si voluntarul lider al dwarfilor, Thorin Oakenshield. Un personaj curajos, plin de dramatism, poezie si legenda in egala masura, cu destule defecte cat pentru un om intreg, Thorin este superb construit, iar atentia la detalii a lui Peter Jackson isi face simtita prezenta in dezvoltarea unui personaj comun dificil, precum gramada celor 13 dwarfi.

Ian McKellen steals the show, as usual. Un actor a carui personalitate transcede limitele impuse de un rol, McKellen demonstreaza, in cazul in care mai era nevoie, ca prezenta sa pe ecran e suficienta incat sa acapareze atentia privitorului. Gandalf the Grey e la fel de echilibrat si magnific precum mi-l amintesc din (putinele) secunde in care l-am urmarit in Lord of the Rings.

Cate Blanchett in rolul lui Galadriel a adus sensibilitate, emotie si gratie pe ecran, iar Hugo Weaving in rolul lui Elrond a fost maiestuos. Christopher Lee si-a aratat “coltii” in rolul lui Saruman the White, Elijah Wood a aparut pentru cateva secunde in rolul lui Frodo, evident, iar Benedict Cumberbatch si-a imprumutat vocea pentru rolul Necromancerului.

De departe, cea mai simpatica (si utila, as putea adauga) prezenta a fost cea a lui Radagast the Brown, jucat de un Sylvester McCoy in plina forta si inspiratie.

Numele lui Peter Jackson aduce cu el certitudini, pe care le acopera (si uneori le si depaseste) cu The Hobbit: An Unexpected Journey. Un regizor atat de minutios iti garanteaza ca experienta urmaririi filmului este totala, inclusiv cantecele dwarfilor care se impletesc de-a lungul drumetiei, inclusiv intonatiile Necromancerului si ale lui Gollum, inclusiv schimbarile (aproape) insesizabile de decor.

Filmului i se poate imputa durata prea indelungata, mai ales daca te gandesti la impartirea in 3 capitole a unei singure carti. Sunt convinsa ca motivele financiare stau si ele la baza acestei decizii, dar daca stau sa ma gandesc la riscul pe care l-au avut odata cu prima ecranizare a lui Tolkien, cumva pot justifica aceasta incarcatura emotionala impletita cu aventura detaliata. J. R. R. Tolkien, un autor minutios cu o opera solida, ar putea fi mandru de amploarea pe care a capatat-o aceasta poveste de copii, transformata in legenda preferata a oamenilor de pretutindeni, indiferent de varsta.