Hansel and Gretel: Witch Hunters

La cate recenzii proaste a avut Hansel and Gretel: Witch Hunters, nu ma asteptam sa-mi placa atat de mult. Povestea merge mai departe de basmul binecunoscut inca de la inceput, cand regasim un Hansel si o Gretel deja mari, care si-au facut un business de gasit si omorat vrajitoare, caci experienta ii recomanda pe deplin. Cu un pic de back story, in primele 5 minute esti introdus direct in noua lor viata.

Tot in primele 5 minute il revezi si pe Peter Stormare, intr-un rol secundar foarte bun (din pacate, Hollywood-ul nu considera ca are suficient “star power”, dar mi-as dori sa-l vad intr-un rol principal).

Filmul a fost amuzant prin tot felul de idei nastrusnice – really, injectii de insulina la interval de cateva ore? Vanatori de vrajitoare imuni la vraji? That’s funny!  Ce e mai ciudat e perpetua tensiune sexuala intre cei doi frati, dar trecem mai departe repede, vorbim totusi de o perioada neagra in pseudo-istoria fantastica a omenirii, cand probabil incestul nu era atat de “frowned upon”.

Mi-a placut aspectul filmului. In timp ce-l vizionam, in capul meu rasuna “Hansel & Gretel, my wannabe steampunk fantasy” si mi-a amintit de Van Helsing, un alt film destul de aspru criticat, dar pe care l-am savurat la vremea lui la fel de incantata. Habar nu aveam ca sunt asa mare fan steampunk, dar probabil ca ar trebui sa urmaresc mai multe filme din categoria asta, ca sa ma conving.

Armele erau extraordinar de bine gandite si lucrate, nu in sensul in care sunt facute in filmele SF, spre exemplu, dar imi dadeau o senzatie pur si simplu delicioasa. Injectia lui Hansel, la fel. Hainele lui Gretel. Machiajul vrajitoarelor. Defibrilatorul folosit de Gretel.  Totul e atat de campy si steampunk-ish, exagerat si cu un usor aer de “copil sarac” al filmelor, incat macar pentru partea asta merita urmarit.

Si mai e ceva care face filmul mai mult decat suportabil. Nu vorbesc aici despre parul Gemmei Arterton, si nici despre muschii lui Hansel (un personaj mult mai simpatic decat Hawkeye, sa zicem), ci despre prezenta lui Famke Janssen. Nu o sa inteleg niciodata de ce actrita asta nu a avut roluri importante (exceptie facand rolurile din X-Men), pentru ca are o privire magnetica si este de o frumusete ireala, fara sa te faca sa uiti de talentul ei. Mi-a placut foarte mult felul in care a portretizat o vrajitoare rea si nu ma asteptam la asta din partea ei, asa ca e normal sa-mi doresc sa n-o fi omorat si imi doresc sa mai apara in filme in roluri mai importante.

M-a enervat putin faptul ca cei doi frati, in ciuda starpirii cu succes a peste 600 de vrajitoare, habar n-aveau ca existau si vrajitoare bune pe lume. Si m-a enervat tare faptul ca cei care au gandit filmul nu l-au facut pe trollul Edward tatal lui Hansel si Gretel. Sau poate o sa aflam ca e tatal lor, cine stie? Intr-un film viitor, deja in pregatire, poate…

Pana la urma, cu toate review-urile proaste, Hansel and Gretel: Witch Hunters este foarte placut si usor de urmarit, daca reusesti sa lasi asteptarile si prejudecatile acasa. Uneori, avem nevoie de filme atat de proaste, incat sunt atat de bune si cred cu tarie ca Hansel and Gretel: Witch Hunters ar putea ajunge sa fie etichetat in felul acesta in viitorul apropiat.