Freaky Friday: Resident Evil: Extinction

Poate va intrebati de ce continui cu aceasta franciza aparent muribunda, care pare sa adune numai fanii cei mai devotati in jurul ei. Well, in caz ca nu v-ati prins, am tendinta de a dezvolta obsesii, care uneori se manifesta asa. Si cum se preconizeaza ca va fi un ultim film in viitorul apropiat, vreau sa fac repede-fuguta un scurt rezumat al filmelor trecute, pentru ca merita.

Resident Evil: Extinction chiar merita. Fata de Resident Evil: Apocalypse, acest al treilea film este chiar bunicel. Dintre toate filmele, acesta mi se pare cel mai… Uman. Cu o distributie spectaculoasa, la nivel de action packed muscles, Resident Evil: Extinction vine cu o poveste, pentru a dezvolta cateva dintre personajele din filmul anterior.

Claire Redfield (Ali Larter) isi uneste fortele cu cativa dintre supravietuitorii din Resident Evil: Apocalypse, iar printre oamenii ei de baza ii gasim pe Carlos Oliveira (Oded Fehr si barba lui, cu personalitate aparte si pe L.J. (Mike Epps), suport umoristic, as usual. Apar si oameni noi, forte proaspete si utile, printre care K-Mart (Spencer Locke), o pustoaica foarte descurcareata, si Nurse Betty (o Ashanti neasteptat de relaxata intr-un rol micut, dar consistent).

O buna parte din film urmareste convoiul lui Claire separat de misiunea pe care o are Alice (Milla Jovovich), dar asta nu inseamna ca Alice sta pe tanjala. Dupa cateva… intalniri mai violente cu oameni care uita sa fie oameni, dupa niste plimbari singuratice prin desertul nord-american si, mai ales, dupa cateva scene de lupta intensa, Alice se reuneste cu L.J. si Carlos, si totul pare ca se indreapta spre “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”.

Oh, well… De ce sa fie asa? Umbrella Corporation nu doarme niciodata, asa ca excursia caravanei lui Claire catre fabulosul Las Vegas se sfarseste mai putin fabulos si mai mult tragic.

Albert Wesker (Jason O’Mara) isi face aparitia pentru prima data, in rolul presedintelui corporatiei, iar Dr. Sam Isaacs (Iain Glen) apare pentru ultima data in serie in his human form.

Cateva idei razlete din film, cu care ramai, se leaga foarte mult de vizual. In primul rand, eroina arata mult mai bine – e important pentru ca filmul anterior ne-a aratat o Alice urata la propriu. Machiajul e impecabil, parul ii sta super, iar hainele sunt potrivite pentru un tinut in plina desertificare, plus ca this western look suits Alice. Nu mai spun de faptul ca saraca Alice nu mai e nevoita sa se lupte in fuste minuscule sau chestii aberante, iar armele ei din film – mega-awesome.

Claire Redfield arata acceptabil, ca si restul oamenilor care o insotesc, si nu pot sa nu remarc munca dusa pentru “imbracarea” lor adecvat, pentru echiparea lor corespunzator, precum si portretizarea destul de fidela a lipsei resurselor.

De departe, cel mai fascinant este Las Vegas-ul acoperit de nisip. In film se vad cateva din obiectivele turistice cunoscute ale orasului, in proportie de 80-90% scufundate in desert, iar faptul ca acolo are loc unul dintre cele mai importante momente din film intareste perceptia spectatorului in legatura cu peisajul acesta dezolant.

Din fericire, acest al treilea film este mai mult decat acceptabil, chiar si pentru profani. Russell Mulcahy se descurca mult mai bine decat omologul sau din Resident Evil: Apocalypse pe scaunul de regizor, iar filmul, desi predictibil, este foarte usor de savurat. Scenele de actiune sunt sigure, chiar daca nu regasesti stilizarile de care abuzeaza uneori Paul W. S. Anderson, dar asta nu inseamna neaparat ca simplitatea sa e plictisitoare.

Marele avantaj al filmului este ca da voie unor personaje sa fie mai mult decat luptatori impotriva unei armate de zombi. Claire, Alice, Carlos, K-Mart, Betty si L.J. par a se bucura sincer de mica lor familie si de responsabilitatile pe care le impart, facand din ele prilej de amuzament, conexiune si incredere. Din punctul acesta de vedere, filmul reuseste sa fie uman, iar intr-o mare de zombie as zice ca e fix ce lipsa francizei.