Feuchtgebiete

Eu cand spun ca la Sundance se intampla chestii interesante, nu ma crede nimeni!

Feuchtgebiete, sau Wetlands, pentru publicul care nu se intelege asa bine cu limba germana, e o drama cel putin interesanta, cel putin scarboasa si cel putin intensa. Probabil ca cel mai mult va atrage cuvantul “scarboasa”, asa ca permiteti-mi sa va explic.

Helen Memel, jucata de o Carla Juri magica si noncoformista, este o pustoaica obsedata de regiunile ei sudice. Pardon my French. Regiuni pe care si le exploreaza cu religiozitate si cu diverse alte obiecte, gasibile sau nu in frigider, pe noptiera si in alte locuri, de diverse forme, marimi si culori, lucruri care ii alimenteaza o posibila boala psihica, dar si o curiozitate nativa si oarecum acceptabila din punct de vedere social.

In mod sigur filmul nu este pentru cei slabi de inima sau de stomac, si in niciun caz pentru germofobi dovediti, like yours truly. Bineinteles, eu am rezistat sa vad Feuchtgebiete pentru ca m-a acaparat aerul sau autobiografic, dar si metafora care se intrevedea dincolo de toate murdariile sale, asa ca oamenii care vor sa faca asta, vor reusi sa treaca peste greata initiala.

Filmul are mare noroc de elementul soc de care abuzeaza pana la refuz uneori, dar asta nu il face vulgar, ci mai degraba ajuta spectatorul sa inteleaga subiectul din spatele subiectului. Explorarea adolescentina se poate face prin o mie de feluri, dar nicicand, nimeni de la Hollywood nu o sa aiba curajul de a fi atat de sincer in ecranizare. Asa ca, acolo unde cliseele obosite de liceeni fara minte se impierdica, Feuchtgebiete ia o tema mereu actuala si da cu ea de toti peretii bunului simt, de toti peretii pudorii si de toti peretii reticentelor impuse de normele sociale. Si nu o face rau deloc!

Nu spun acum ca David Wnendt a facut o opera de arta din aceasta ecranizare a unui roman si-asa controversat la vremea sa, dar trebuie sa admit ca, in ciuda dozei mari de nebunie pe care il are Feuchtgebiete, filmul este exceptional de bine facut. Cadrele sale sunt linistitor de tehnice, scenele diseca foarte bine personajele bolnave, si imaginatia privitorului nu pare sa cunoasca limite, la fel cum nici imaginatia lui Helen nu cunoaste limite.

Pana la urma, succesul filmului consta nu in tabuurile sale, ci in felul in care alege sa le imbratiseze. Si Feuchtgebiete le imbratiseaza pe toate deodata, fara jena si restrictii, iar asta il face atat de uman incat merita macar vazut, daca nu apreciat.

PS: Daca aveti nevoie de impulsuri, cei de la CinemaBlend au incropit o lista foarte utila pentru persoanele indecise – check it out, e plina de spoilere, dar poate va ajuta.