Endless Love

De Alex Pettyfer m-am indragostit odata, de mult, cand am vazut pentru prima si ultima oara I Am Number Four, iar cariera lui mi s-a parut ca merita atentia mea, fie chiar si pentru atributele fizice afisate cu atata generozitate pe marile ecrane. Asa ca am vazut Endless Love, fapt care s-a dovedit a fi o mare greseala, pentru ca nu e tocmai genul meu de film, iar dulceata exagerata care se resimte chiar si dupa cateva luni bune nu e o chestie de lauda.

Drama asta romantica e prea siropoasa chiar si pentru fanele filmelor cu Jennifer Aniston si/sau Cameron Diaz, iar faptul ca povestea e deloc originala (Say Anything… did it better) nu ajuta cauzei filmului. Endless Love se petrece in acelasi decor incredibil de suspect – un liceu, oameni destepti, oameni frumos, bam! Instant love. Si nesfarsita, pe deasupra.

Alex Pettyfer si partenera sa, Gabriella Wilde, au zero chimie intre ei, iar faptul ca niciunul dintre ei nu pare sa aiba chef sa joace o scena cu ceva mai mult realism este evident de fiecare data cand apar pe ecran, impreuna sau separat.

Singura care e cat de cat agreabila este Joely Richardson, dar pe cat e de simpatica, pe atat de putin timp petrece pe ecran actrita. Oricum n-ar fi contat, pentru ca rolul ei este unul lipsit de prea multa importanta si substanta. Alaturi de Joely Richardson l-as mentiona si pe Rhys Wakefield, cunoscut mie mai ales din The Purge si +1, care-si pastreaza carisma si in cuvinte putine.

Endless Love este un remake foarte neferict al unei ecranizari din 1981, ce poarta semnatura lui Franco Zeffirelli, care nu aduce nimic spectaculos intr-o cetate a filmului bombardata de banalitati si clisee. Nici macar muzica nu m-a impresionat, cu toate ca numele lui Christophe Beck ma face sa tresar de fiecare data de curiozitate si anticipatie.

Oh, well… 104 minute din viata mea pe care nu am nicio sansa sa le mai primesc inapoi.