The Chronicles of Riddick

Fast forward 5 ani mai tarziu la actiunea din Pitch Black… Si il regasim pe Riddick, la fel de rebel, de cautat si de ascuns, cu un pic mai mult din trecutul sau dezvelit cu ajutorul unuia din cei salvati in primul film.

Aflam mai multe despre universul in care se invarte Riddick, apar rase noi de oameni-razboinici, de fanatici religiosi, informatii despre jocuri politice din culise (sau nu), asa ca The Chronicles of Riddick are nesperata sansa a unui sequel: de a dezvolta putinul dezvaluit in prima parte si de a-l ajuta sa capete forma si consistenta. Iar filmul reuseste tocmai asta, fara a stirbi cu nimic din autoritatea primul film, dar pastrandu-si propria identitate pana la final.

In cele 119 minute (sau 135, daca ne uitam la Director’s Cut) este suficient timp pentru actiune, SF si background story. Remarc aici nume mai mari – Karl Urban (care joaca exceptional) si Thandie Newton (care se achita de rolul de bijuterie vie fara greseala), care ofera greutate si credibilitate unei continuari cel putin neasteptata.

Nu vreau sa divulg nimic din ce este exceptional in acest film, pentru ca merita savurat ca pe o prajitura buna. Sa povestesti din el, cuvant cu cuvant, nu e sacrilegiu, dar strica foarte mult din experienta pe care o ai cand il vizionezi. Pot doar sa spun ca finalul e cel mai thriller thriller, daca mi se permite, pentru un film perceput drept slabut. Nu e un film in care rasturnarile de situatie se rastoarna iar si iar, dar cand se intampla lucrul asta, poti sa fii sigur ca vei ramane mut.

Finalul e atat de neasteptat incat, pentru un film din 2004, cand sequel dupa sequel nu prea se practica, poti paria pe luna si pe stele ca va mai urma un film… Despre care sunt aproape sigura ca va lega cele 3 filme intr-un mod nu doar echitabil, caci sunt convinsa ca-l va desemna pe Riddick drept salvatorul universului, fara sa faca din masculinitatea lui o scuza pentru violente gratuite sau o scuza pentru iubiri telenovelistice si ireale.