The Book Thief

Nu stiu ce-a fost cu mine in ultima vreme, de m-am dedat la atatea drame de pe marile ecrane, si mai ales nu stiu cum de mi-au placut atat de multe, dar ma bucur tare mult ca am vazut The Book Thief.
E o liniste si-o pace care vin cu filmul asta, de n-ai idee, chiar daca povestea si subiectul ar putea parea oricum, numai linistite nu.

Povestea micii iubitoare de carti, Liesel Meminger (Sophie Nélisse) incepe in aprilie 1938, intr-un tren aglomerat, alaturi de mama si fratele sau. Ce m-a socat la copilul asta a fost curiozitatea naturala pe care a avut-o in fiecare secunda, inocenta si tenacitatea sa. In primele 5 minute de film, viata lui Liesel devine infinit mai grea si, desi se muta in Himmel Street (Heaven Street), alaturi de noii ei parinti adoptivi, viata nu pare chiar asa frumoasa.

Pentru rolul lui Hans Hubermann, tatal adoptiv al lui Liesel, a fost ales Geoffrey Rush, un actor pentru care am numai laude si de care ma leaga amintiri placute. Hans este un om bland, cu un suflet mare, care o indrageste instant pe Liesel si de multe ori ii ia apararea in fata sotiei sale, mult mai dura. Rosa Hubermann (Emily Watson) ascunde sub exteriorul ei neiertator o inima la fel de mare ca cea a lui Hans.

In casa familiei Hubermann isi gaseste adapost fiul unui vechi prieten de-al lui Hans, Max Vandenburg (Ben Schnetzer), care dezvolta o frumoasa prietenie cu Liesel, care ii citeste povesti din cartile “imprumutate” de la sotia primarului. Rudy Steiner (Nico Liersch) este vecinul lui Liesel, un baiat blondut si mereu pus pe sotii, care se indragosteste de Liesel si care devine cel mai bun prieten al ei.

Filmul nu e curajos in portretizarea acelei perioade, nici nu infrumuseteaza prea mult amintirile din epoca aceea. Punctul forte al The Book Thief este, insa, jocul actorilor. Rush si Watson au o chimie incredibila intre ei, si sunt ca doua fete ale aceleasi monede, completandu-se perfect in orice secunda. Sophie Nélisse mi-a captat atentia cu ochii ei mari si curiosi si buclele din ce in ce mai conforme cu realitatea in care traia, iar Nico Liersch e superb de urmarit in joaca lui perpetua.

Asa cum am mai spus, filmul m-a umplut de o liniste interioara fascinanta si cu ecou. Poate sa fie prezenta lui Geoffrey Rush, cu aspectul sau de bunic iubitor, sau Emily Watson, cu zambetul ei rar, dar sincer. Poate sa fie privirea lui Sophie Nélisse, sau aventurile lui Nico Liersch. Poate fi rezistenta de care a dat dovada Ben Schnetzer sau tabloul final pictat de Moarte (Roger Allam). Cert e ca filmul m-a facut sa ma duc la cartile mele iubite si sa le mai iau o data in brate.