Blue Jasmine

Woody Allen este un regizor neurotic, enervant si plin de clisee, dar care reuseste uneori sa faca filme cu care te poti conecta si de care ramai atasat la final.

Cate Blanchett este titulara Jasmine (fosta Jeanette), o persoana tulburata si pentru care pastilele de orice fel nu mai au efect. Viata ei e total ruinata, si cu toate astea, Jasmine nu reuseste sa depaseasca momentul in care i s-a schimbat total modul de a trai.

Povestea lui Jasmine se invarte in jurul vietii sale alaturi de Hal, fostul ei sot (Alec Baldwin), intersectata cu crampeie de realitate cruda – Jasmine saraca, traind in apartamentul surorii sale, silita sa se angajeze intr-un job meschin, obligata sa se minta zilnic pentru a putea trece mai departe.

Rolul lui Cate Blanchett nu pare prea complicat, la prima vedere, dar actrita reuseste sa domine intregul film prin prestatia sa. Naturaletea cu care trece de la o stare la alta si viteza cu care se adapteaza la scenele de intensitate total diferita ii pot garanta actritei un Oscar pentru acest rol suficient de complex incat sa merite atentia criticilor, dar indeajuns de simplu incat sa fie usor sa relationezi cu personajul.

Peter Sarsgaard m-a impresionat teribil de placut in rolul lui Dwight Westlake, iubitul lui Jasmine, iar Bobby Cannavale este pur si simplu fantastic in rolul lui Chili, logodnicul lui Ginger. Ginger, insa, jucata de Sally Hawkins, nu mi s-a parut extraordinara, iar rolul parea genul care merge si cu o atitudine “go with the flow”, fara sa necesite un talent avansat. Mi-ar fi placut ca Alec Balwdin sa apara mai des, dar.. Nu le putem avea pe toate.

Blue Jasmine este inca un clasic film marca Woody Allen si trebuie sa recunosc – mi-a facut mare placere sa-l vad. Nu stiu daca e reteta lui Allen sau doar carisma lui Blanchett, dar am ramas convinsa ca filmul merita vazut atat de fani, cat si de cei rataciti prin salile de cinema.