Autómata

Antonio Banderas nu a fost niciodata vreo forta in materie de actorie, cel putin, nu pentru mine, dar din trailerul pentru Autómata m-a atras exotismul accentului sau in legatura stransa cu unele dintre cele mai evidente si pregnante principii ale roboticii emise de Isaac Asimov. Am sperat ca Gabe Ibáñez o sa faca din Autómata filmul de care aveam cu disperare nevoie, in materie de SF-uri filosofice, si cred ca, intr-o oarecare masura, i-a iesit chestia asta. Fara o prea multa experienta, Ibáñez dirijeaza un tablou fascinant de urmarit de la distanta, dar care incepe sa dea rateuri odata ce te apropii.

O sa incep cu Jacq Vaucan. In primul rand, ce fel de nume e asta?! Presupunand ca in viitor numele se transforma si evolueaza, cum de isi pastreaza un tip cu nume de origini incerte accentul spaniol? Antonio Banderas il joaca pe Jacq cu inocenta si teatralitatea unui incepator, si am fost teribil deranjata de overactingul sau, desi pot aprecia… Oh, who am I kidding, nu e nimic de apreciat la asa ceva! Poate doar accentul sau, dar chestia asta devine rapid obositoare si enervanta, si se transforma in a big no-no dupa primele 10 minute.

Melanie Griffith, in schimb, arata chiar bine, total diferita de train wreckul pe care il afiseaza tabloidele in ultima vreme, si rolul ei dublu a fost chiar dragut. Pe de o parte, Dr. Dupre – o tipa foarte intepata, simpatica si inteligenta in acelasi timp, reparatoare de robotei, pe de alta, Cleo, unul din roboteii cu pricina, so cute and cuddly cu peruca ei bleu. Griffith, in rolul lui Cleo, reuseste sa atinga toate corzile sensibile care trebuie si, cu discretie, e elementul pseudo-filosofic atat de necesar filmului si genului in sine.

Birgitte Hjort Sørensen – well, that’s a mouthful! – o joaca pe Rachel Vaucan, sotie de Jacq si viitoare mama de copil de Jacq, si e atat de banala si plictisitoare si de indecisa, incat ma enervez numai gandindu-ma la ea. Poate ca ar fi fost mai bun un personaj feminin mai stabil si mai puternic, but who am I to argue? Asta a vrut Gabe Ibáñez, asta am primit.

Dylan McDermott apare in total vreo 3 secunde, si e sexy, si murdar, si enervant in acelasi timp de privit, iar Robert Forster ma face sa ma intreb ce naiba mai cauta in filme, ca pare tare obosit si plictisit.

Salut totusi efortul colaborativ al europenilor de a-si face propria versiune de Blade Runner, care aduna in ea bits and pieces of Asimov si distopii celebre, un film post-apocaliptic fara tehnologie in your face si fara prea mult SF evident, cu multa praf, cum ii sta bine unui film de gen, cuvinte putine si calculate si teorii relativ bine construite. As fi vrut sa imi placa mai mult, dar povestea si subiectul sunt prea utilizate ca sa poata trezi emotii in mine, iar adaptarea cinematografica este cel mult decenta. Antonio Banderas este la fel de enervant ca intotdeauna, chit ca pare un pic mai echilibrat si maturizat fortat, iar restul distributiei nu reuseste sa suplineasca lipsa carismei de care “beneficiaza” un (fost) star.

Doar roboteii sunt un pic mai simpatici decat prevede legea, nefiind nici the bad guys care imi pareau din trailer, dar nici nevinovati 100%. Bine, de fapt tot filmul este un gri continuu, pentru ca nimeni nu e bun sau rau integral, si toate straturile moralitatii se impletesc in mod dubios in fiecare scena. As fi vrut un pic mai multa consistenta, un pic mai multa poveste si background story, poate un alt actor in rolul principal, dar raman totusi cu speranta ca zilele de aur ale SF-ului n-au disparut cu totul.

Multumesc InterComFilm pentru invitatia la film.