Ana

Am vazut multe filme ciudate sau de-a dreptul plictisitoare, proaste si/sau enervante, dar putine au avut un continut atat de confuz precum Ana. M-am dus sperand la o poveste corenta, si am primit joaca inconsecventa a unui copil care uita ocazional sa se joace. Sau a unui adult care uita ca trebuie sa fie serios. Habar n-am, si nu cred ca filmul stia mai bine.

Construit pe versurile legendei Mesterului Manole, filmul are marea calitate de a vrea sa fie interesant, iar cum eu cred ca “interesant” e atributul lucrurilor despre care nu ai ce spune, a tinti spre o asemenea caracterizare mi se pare lenes si deloc provocator.

Alexa Visarion promitea o pelicula intelectuala si incitanta, dar rezultatul final a fost disruptiv pentru ochi, spirit si minte, lipsit de coerenta atat de necesara artei, dar si de profunzimile unei povesti complete.

Razvan Vasilescu este slab utilizat in Ana, si pare ca nu se simte confortabil in acest rol haotic si deranja(n)t. Cristina Draghici, pe de alta parte, da impresia ca se chinuie mai mult decat e cazul, fara vreun succes real. Dorel Visan face act de prezenta, la fel cum face si Mircea Albulescu, iar restul scenelor sunt prea confuze ca sa mai conteze.

Recunosc, rar mi-a fost dat sa vad un film atat de irelevant. Atat de voit de inteligent, si care sa esueze atat de mult, tare, repede si degraba. Singura scena care m-a impresionat si mi-a captat atentia a fost povestea Anei, cumva extrem de previzibila, dar potrivita in contextul dat, pentru ca era singurul lucru care dadea ceva substanta unui personaj.

In rest, eternele subiecte – comunism, injuraturi, gri, foarte mult gri, dezolare, singuratate, lipsa unei elocvente, lipsa unui context, lipsa unui scop si lipsa unei coloane vertebrale. Ana este o poveste disparata si ciudata, care nu te implica nici ca spectator, nici ca om. Impresia mea pe final – o poveste care a fost spusa pe motiv de pretentii pretentioase.