The Air I Breathe

Am tot amanat sa va spun cateva cuvinte despre The Air I Breathe, pentru ca e un film cu o structura narativa speciala si care e construit atat de frumos din exterior spre interior, incat e dificil sa incerc sa nu va dau spoilere.

Prima data am vazut filmul pentru ca aveam senzatia ca prezenta lui Sarah Michelle Gellar pe afis (pe vreama cand inca mai eram un fan avid de-al ei) garanteaza ceva bun, dar treptat-treptat Kevin Bacon, Brendan Fraser si Forest Whitaker mi-au acaparat atentia si dragostea.

Stiu, o sa ziceti ca e destul de dubios sa va povestesc de doua filme cu Forest Whitaker la rand, dar credeti-ma ca The Air I Breathe mi-a semnalat talentul sau incredibil, la fel de mult cum Repentance l-a cimentat.

Structura filmului se bazeaza pe un vechi proverb chinezesc si se invarte in jurul a patru emotii – Sorrow (Sarah Michelle Gellar), Pleasure (Brendan Fraser), Happiness (Forest Whitaker) si Love (Kevin Bacon), iar aceste personaje sunt legate intre ele de prezenta unui Andy Garcia perfect in rolul de gangster mai spalat si educat (Fingers).

The Air I Breathe e impartit in patru capitole, fiecare avand in centrul sau unul dintre cele patru personaje, si ceea ce este deosebit este faptul ca personajele principale nu au nume si doar le sunt atribuite niste emotii. Filmul iti solicita atentia nedivizata, pentru ca, in simplitatea sa, este extraordinar din punct de vedere vizual. Ai parte de povesti rupte din alta lume, de vieti care se intretaie si se impacteaza, fara a sti cum si de ce, si lasa in urma sa intrebari de tot felul. Si daca n-ai fi atent, tot ceea ce ar parea interpretare banala, in special din partea lui Forest Whitaker (Happiness) si Brendan Fraser (Pleasure), ar fi omis de un ochi mult prea critic si o minte prea inchisa.

Distributia imi lasa senzatia de plutire in infinit, ca sa ma exprim poetic, pentru ca filmul este o poezie in adancul sau, si talentul acestor oameni reuseste sa miste evenimente pe ecran si trairi in noi, si pana la urma, scopul filmului este atins. Personajele, oricat ar fi ele de nelegate intre ele, par a fi intr-o continua intersectie si doar alegerile si drumul lor in viata le da un sens anume, pentru ca nu primim prea mult istoric pentru niciunele dintre ele.

Happiness (Forest Whitaker) este un neadaptat social care imi frange inima de cate ori vad filmul si care, desi isi cauta implinirea in lucrurile materiale, isi gaseste fericirea in lucrurile marunte ale vietii.

Pleasure (Brendan Fraser) este o persoana careia i-au fost rapite toate sansele de a simti o placere reala, dar care isi pune talentele in slujba celui ce plateste mai bine.

Sorrow (Sarah Michelle Gellar) este o artista relativ mediocra, al carei nume de scena oglindeste perfect starea ei reala – Trista.

Love (Kevin Bacon) este un cumul de calitati – atent, iubitor, perfect in viata personala si profesionala, un idealist pe toate planurile, ca si emotia pe care o intruchipeaza cu atat talent.

Jieho Lee si-a facut debutul cu The Air I Breathe si, fara a fi vreo capodopera, filmul este perfect in simplitatea sa si surprinde interiorul uman mult mai bine decat alte pelicule la care este evident acest scop. Regizorul a surprins tensiunea si violenta, la un loc cu tristetea si speranta. A facut loc pe ecran pentru un regal de emotii, si la final, daca aveti suficienta rabdare sa treceti peste ritmul mai putin alert al filmului, va veti pune intrebari si veti astepta raspunsuri care nu vor veni, poate, niciodata.