Admission

Admission e un film 3-in-1 (comedie romantic-dramatica) in care Tina Fey si Paul Rudd incearca sa salveze un scenariu plictisitor.

Premisele de la care porneste filmul, oricat de realiste si credibile ar fi, reusesc sa plictiseasca publicul (cel putin in partea de inceput a filmului), pentru ca istoria si explicarea lor dureaza un pic cam prea mult.

Adevarat e ca Tina Fey e credibila in rolul pe care il are si inca nu mi-am dat seama daca e din cauza ca se joaca pe ea sau daca e ceva talent la mijloc (probabil ca e vorba de a doua concluzie, insa).

Si mai adevarat e ca Paul Rudd pare cam plictisit si satul de comedioarele astea romantice in care tot joaca, dar probabil ca nu e suficient de motivat sa incerce altceva (sau directorii de casting nu-l gasesc potrivit pentru alte rouluri). Asa ca, daca vreti sa vedeti un Paul Rudd blazat si fara chef, dar in acelasi timp arogant fara motiv, Admission e filmul potrivit pentru asta.

Cumva, cele doua staruri gasesc un echilibru in toate aceste neajunsuri. Fara a avea o poveste consistenta sau in care sa se poata identifica usor oricine, fara a avea niste personaje dezvoltate sau relativ normale, Admission reuseste si are cateva momente de glorie in care ori te exaspereaza, ori te face sa razi. Oricum ar fi, Admission reuseste sa nasca (macar ocazional) in spectatori ceva ce nu e pe ecran atunci cand il urmaresti: emotie.

Filmul nu este extraordinar, nu e o comedie memorabila a anilor ’10, nu este nici o drama profunda si nici un film romantic pe de-a intregul, dar este cu siguranta o metoda placuta de-a petrece timp in compania unor actori care au de lucrat cu o poveste subtire si care, cu ajutorul talentului lor, reusesc sa o imbunatateasca in mod neasteptat. Fie chiar si pentru acest mic castig, Admission merita vazut intre prieteni, cu o maaaaaaaare punga de popcorn alaturi.