Freaky Friday: Resident Evil: Retribution

Dupa un ultim film care parea aproape de extinctie, se pare Resident Evil a reusit sa revina cu forte proaspete, asta daca intrebati un fan adevarat al filmelor, sau ca e cu un pas aproape de groapa, asta daca intrebati vreun gamer obsedat de jocul de succes de la Capcom sau un spectator obisnuit al salilor de cinema.

Resident Evil: Retribution incepe direct din punctul in care s-a terminat Resident Evil: Afterlife, dar punctul de plecare este doar faza incipienta a unui film care poate fi catalogat drept hot mess cu atata usurinta, incat Lindsay Lohan ar fi geloasa.

Acest al cincilea film vine cu personaje deja cunoscute din filmele anterioare, reunind gasti noi cu gasti vechi. Alice (Milla Jovovich) se gaseste fata in fata cu o veche prietena, actualmente dusman spalat pe creier cu un dispozitiv aproape ridicol. Jill Valentine (Sienna Guillory) si al ei accesoriu oversized, un scarabeu oferit cu generozitate de catre corporatia preferata a lumii, e de un rautacism aproape pueril, dar cu atat mai simpatic in naivitatea sa.

De departe, scenele mele preferate sunt cele din suburbia perfecta, alaturi o soccer mom Alice, un Todd (interpretat de Oded Fehr cu atata farmec, incat I’m falling in love all over again) si o fetita atat de simpatica, Becky (Aryana Engineer), incat mi-as dori ca acest decor sa fie permanent in viata lui Alice.

Evident, atata decor idilic era imposibil sa fie real, asa cum se demonstreaza in fix 2 minute si 36 secunde (exagerez, bineinteles), asa ca viata asta de suburbie explodeaza, la propriu, in urmatoarele secunde.

Aceasta explozie introduce membri noi, membri vechi si situatii un pic trase de par, dar ce-ar fi Resident Evil cu un hint de realism? Evident ca nu ar fi ce ne trebuie, asa ca acceptam orice idee, oricat de absurda, are Paul W. S. Anderson si mergem mai departe.

Rain Ocampo (Michelle Rodriguez) apare si ea, un pic schimbata, dar la fel de simpatica, ba chiar, alaturi de Carlos Olivera (tot Oded Fehr si barba lui magnifica) dedubleaza situatii si personaje iubite de public.

Ada Wong (Bingbing Li) isi face aparitia, intr-o rochie periculoasa si sexy, Leon S. Kennedy (Johann Urb), in ciuda importantei sale din joc, este redus la cateva replici pline de testosteron si previzibilitate, iar Albert Wesker (Shawn Roberts) are o aparitie de efect in ultimele minute ale filmului.

Pe langa acest amalgam de oameni noi si vechi, ii avem pe Luther West (Boris Kodjoe) si Barry Burton (un Kevin Durand profesionalist, ca de obicei), pentru intregirea unei echipe de salvare menita sa aduca pacea intr-o lume infestata de zombi.

Partea buna a acestui film este ca are o cantitate exagerata de licente asa-zis poetice combinate cu efecte speciale cu adevarat speciala, comparat cu Resident Evil: Afterlife. Partea si mai buna e ca muzica si efectele speciale reusesc sa construiasca o atmosfera, nu magica, nu fantastica, ci dureros de potrivita pentru povestea cu zombi preferata a tuturor.

Evident, calitativ vorbind, Resident Evil si actorii sai nu pot concura la premii prestigioase, ale Academiei, cele de la Globuri sau orice altceva din gama asta, dar pentru oamenii doritori de senzatii tari sau de momente relaxante in compania unor personaje mai mult sau mai putin decedate.

Trebuie sa recunosc ca nici macar acum nu am renuntat la dorinta de a vedea anual seria, si sincer va spun, abia astept sa vad si cel de-al saselea film din serie, ultimul din ce se pare. Never enough, i-as spune eu lui Paul W. S. Anderson, never enough!