Freaky Friday: Resident Evil

Probabil ca m-am dat prea mult pe 9gag, ca m-am gandit ca de Paste e fain sa vad un film cu film cu zombie, Iisus fiind printre primii zombi din lume. Bine, la cat de des urmaresc eu filme cu zombi, ai zice ca e Pastele in fiecare zi la mine, dar eu nu o consider o problema. Of course not.

Am vazut prima data Resident Evil intr-o noapte de vara, prin liceu sau poate chiar anul intai de facultate, iar fascinatia mea in materie de zombie horror nu era deloc la inceput (imi amintesc de Night of the Living Dead, varianta din 1990 a lui Tom Savini, vizionata undeva in copilaria mea). Pe mine m-a prins farmecul asta al filmului, desi materialul-sursa (jocul de la Capcom) nu m-a atras absolut deloc, asa ca e traditie in fiecare an (si nu doar de Paste) sa vad Resident Evil (uneori chiar si de mai multe ori pe anotimp).

Pentru mine, filmul asta a cimentat statutul Millei Jovovich de kick ass motherfuc*er, iar odata cu el a aparut pe radarul meu si Michelle Rodriguez, badass chick de meserie. Da, stiu ca pentru toata lumea franciza Resident Evil in totalitatea ei este penibila, proasta, previzibila si whatever, dar pentru mine universul in care traieste Alice si in care se lupta cu Umbrella Corporation este fascinant.

Paul W. S. Anderson face actiune ca nimeni altul, iar scenele de lupta sunt spectaculoase. In aceasta prima parte a francizei efectele speciale sunt putine si de multe ori par de un amatorism penibil, dar isi fac treaba suficient de bine incat sa asigure viitorul unei serii de succes in gramada de zombie-lovers-nerds-wannabes.

Milla Jovovich nu este o actrita talentata si n-a fost niciodata, nici la inceputul carierei sale, si nici acum, la maturitate, dar aspectul ei fizic este out of this world. Are o frumusete care o deosebeste de restul actritelor care joaca in filme de actiune, iar principala sa competitoare, Angelina Jolie, has nothing on her. Alice este personajul ei definitoriu, cu care va fi identificata si peste 100 de ani. O femeie puternica, folosita drept pion si ajunsa regina intr-un joc inuman, dictat de o corporatie care se joaca dupa cum ii tuna.

Pentru unii, Michelle Rodriguez va fi tot timpul tipa aia din Fast & Furious, dar pentru mine va fi tot timpul Rain – grumpy, tupeista, puternica, directa. Este imposibil sa nu te indragostesti, la fiecare vizionare, de o alta expresie de-a ei, de o alta replica, de o alta isprava.

[Rain and J.D. have just fought off a zombie]

J.D.: I shot her five times. How was she still standing?

Rain: Bitch isn’t standing now.

Pana sa fie Matt Addison, Eric Mabius mi-era cunoscut drept “tipul ala dragut pe care nu stiu de unde sa il iau”, iar Resident Evil mi l-a adus in fata pe James Purefoy, un The Punisher wannabe, in rolul lui Spence Parks, sotul lui Alice. Heike Makatsch joaca, pentru cateva secunde, rolul Lisei Addison, sora lui Matt Adisson, suficient cat sa concluzionezi ca brunetul din Love Actually o prinde extrem de bine.

Filmul se remarca prin dialogul foarte, teribil de prost. De fapt, majoritatea replicilor sunt latraturi monosilabice, in mare parte comenzi militare si explinatii oarecum stiintifice referitoare la zombie, T-virus, secrete ale corporatiei si alte lucruri la fel de savuroase.

Pe mine una, acest lucru nu ma deranjeaza absolut deloc. E un film de actiune, cu scene de lupte bine construite, cu un star care reuseste sa tina in picioare o franciza, cu toata lipsa ei de talent in a livra o propozitie simpla, cu muzica perfecta pentru construirea suspansului si cu povestea destul de bine construita. Resident Evil este nemilos de prost uneori, dar fascinant de bun de cele mai multe ori, iar pentru mine ajunge.