Prozac Nation

Anii ’80 si ’90 au o gramada de filme bune, multe dintre ele cu si despre adolescenti, intarziati sau nu, care se lupta ba cu sistemul, ba cu interiorul lor, ba cu lumea, ba cu tot felul de rele inchipuite sau nu, si la momentul in care am vazut eu Prozac Nation a parut fix genul acesta de film. Mi-l aminteam profund si dureros de realist in descrierea depresiei, sau poate e doar ce voiam eu sa fie filmul. N-as putea sa va spun exact.

Am revenit asupra lui Prozac Nation, fara a fi neaparat vreun fan al povestii (pe care, asa cum am zis, mi-o aminteam ca fiind mai bine expusa) sau a starurilor din el, si am ramas cu un usor gust amar. Probabil ca Prozac Nation face parte din categoria de filme care nu prea reusesc sa faca fata trecerii timpului.

Dupa o absenta de cel putin 5 ani in viata mea, Prozac Nation a revenit aseara si trebuie sa admit faptul ca nici macar Jonathan Rhys Meyers n-a reusit sa faca acceptabila supa asta cinematografica. Pe Christina Ricci mi-o aminteam geniala in rolul lui Elizabeth Wurtzel, dar de data aceasta mi s-a parut usor grabita in livrarea replicilor si suferinda maxim de overacting cronic, iar chestia asta a reusit sa-i darame toate scenele. In loc sa aiba chimie cu toti colegii ei de platou, care de care mai capabil, vocea si tonul lui Ricci mi se par ca disrup in cel mai urat mod posibil toata relatia dintre personaje. Dispare atentia, grija, interesul, iubirea, si apar iritarile de moment, care nu-ti permit sa savurezi personajul si sa rezonezi cu el.

Jason Biggs are o aparitie fermecatoare, in rolul lui Rafe, pretendent al lui Lizzie cea putin echilibrata, si mi-a dat senzatia ca este foarte uman in dorintele si greselile sale. Actorul reuseste, ca de obicei, sa fie foarte autentic in interpretarea sa, fara a iesi in evidenta cu un talent anume.

Anne Heche mi-a adus aminte de o Tilda Swinton mai putin remarcabila, o copie ieftina si lipsita de talent, gratie si farmec, intr-un rol care ar fi putut sa fie pivotal, dar n-a fost – Dr. Sterling, scriitoarea de retete, banala ca apa de la robinet.

Jessica Lange este extraordinara, si cu asta am spus tot. Bineinteles, asta stim deja, nu vin cu vreo noutate, dar nu-mi pot imagina pe altcineva in rolul mamei lui Lizzie. Mrs. Wurtzel este o rana vie, un suflet confuz si plin de durere, ura si resentiment, in timp ce isi doreste ce-i mai bine pentru toata lumea si iarta prea degraba lucruri care, poate, nu ar trebui iertate, si pentru intensitatea pe care o aplica personajului Jessica Lange ar merita o statuie.

Michelle Williams, cu buclele ei de Dawson’s Creek si cu o jovialitate exuberanta, este tare simpatica in rolul lui Ruby, iar Jonathan Rhys Meyers, cel de dinainte sa descopere cat de bine arata cu nitica barba, este foarte carismatic si periculos in rolul lui Noah. Ah, si sa nu uitam o aparitie trecatoare de-a lui Lou Reed in rolul lui Lou Reed, care este foarte faina de urmarit de fiecare data.

Din pacate, insa, daca vezi Prozac Nation la 28 de ani (ca mine!), dupa ceva timp de pauza intre vizionari, realizezi ca, de fapt, filmul e total sec. Profunzimea care ar fi trebuit sa fie acolo se disipa odata cu trecerea timpului, si toate dramele lui Lizzie par exagerari inutile. Depresia ei pare fortata, iar oamenii care au trecut prin asta iti pot spune ca nu e chiar asa, si alegerile pe care le face personajul par foarte constiente, iar asta e semn de stabilitate psihica si emotionala, la naiba! Pana la urma, Prozac Nation e doar un castel de carti de joc, care merita vazut o data si lasat acolo, caci altfel sfarsiti ca mine, dezamagiti de amintiri.