Shame

I am not a big fan of Michael Fassbender. I repeat, I am not a big fan of Michael Fassbender. Cu toate acestea, Shame era de mult pe lista mea de vazut si, intr-o dupa amiaza de duminica insorita, ce e mai frumos decat un film despre adictia sexuala cu niste actori pe care nu-i suporti?

Subiectul in sine nu ma pasioneaza si nici Fassbender si Mulligan in rolul unei familii disfunctionale nu ma atrageau. Numele lui Steve McQueen, insa, parca promitea insighturi profunde pe tema asta, asa ca asta a fost motivul care m-a facut sa vad filmul.

Sa vezi Shame pentru Michael Fassbender e doar un motiv superficial si nesustinut pana la final. Desi actorul este unul capabil, ceva in infatisarea si jocul sau mi se pare respingator, si ce ma sacaie cel mai tare e ca inca nu mi-am dat seama ce anume starneste senzatia asta.

Sa vezi Shame pentru Carey Mulligan e ca si cum ai vrea sa vezi the bad copy of Marilyn Monroe, without the sex appeal and the beauty.

Sa vezi Shame pentru ce face Steve McQueen din el este, insa, cea mai buna alegere cinematografica. Britanicul diseaca si pune emotiile si senzatiile si frustrarile personajelor sale sub o lupa periculoasa, o lupa cu o lentila egoista si cinica, iar oamenii sai nu mai sunt oameni, sunt arhetipuri. Simboluri ale disfunctiei, simboluri ale bolii, personajele lui Steve McQueen vin in fata noastra sa reprezinte fiecaare coltisor de minte bolnava si fara limite, iar regizorul manuieste suberb un film care ar fi putut sa fie pornografie.

Shame te captiveaza prin naturaletea in care iti pune in fata (la propriu) goliciune sexuala si goliciune sufleteasca, te fascineaza prin intensitatea trairilor pe care le au personajele si spectatorii, te fura prin muzica excelent plasata si prin tacerile bine alese. Shame este dureros si stanjenitor, si cu toate astea nu vei putea sa iti tii ochii de pe ecran, iar asta nu e deloc un lucru rau.