#TBT: Blade

In anii ’90, cei mai mari dusmani ai civilizatiei pareau a fi jocurile video, metalul si petrecerile rave, asa ca premisa de la care se porneste in Blade exploateaza foarte bine prejudecatile post-decembriste.

Inca unul din filmele care se inspira din comic books, Blade aduce in fata publicului un nou tip de vigilante, dar si un nou tip de vampir. Talentul lui Wesley Snipes este fascinant, actorul avand doza perfecta de nebunie, duritate, putere si salbaticie, pentru a portretiza unul dintre cei mai celebri hibrizi din istoria moderna.

Restul distributiei are rolul de a amplifica foarte mult carisma lui Blade, reusind in fiecare moment sa exacerbeze atat cinismul sau, cat si independenta sa.

Pentru mine, Stephen Dorff va fi mereu Deacon Frost, liderul imatur, arogant si ambitios al unei rase de vampiri cu totul diferita de ceea ce prezentau filmele pana acum. Deacon Frost este antagonistul perfect – rece, calculat, usor megaloman, incredibil de crud. Scenele de lupta intre el si Blade imi vor ramane pe vecie in minte, precum si scenele de la consiliul vampirilor.

Kris Kristofferson in rolul lui Abraham Whistler este aliatul perfect – suficient de batran cat sa acuze intelepciunea, dar si reumatismul, dar indeajuns de tanar incat sa poata lupta cot la cot cu mai tanarul sau prieten. Sa nu uitam de aura de bunic bonom pe care o insufla domnul Kristofferson – e asa simpatic cu schiopatatul sau, incat am impresia ca vrea sa ma aseze la masa, sa-mi povesteasca despre al doilea razboi mondial.

N’Bushe Wright ar fi putut sa faca din Dr. Karen Jenson un personaj mai interesant, dar in afara de eye candy nu prea i-am gasit utilitatea. Noroc ca il avem pe Quinn (Donal Logue), un acolit de-a lui Deacon, pentru eternul umor intr-un film foarte serios si plin de actiune.

Filmul e mai mult actiune decat horror, mai mult coregrafie decat actiune, si mai mult senzatie decat logica. Blade face uz de scene care te impacteaza vizual, prin unghiurile neobisnuite in care sunt filmate, prin costumele suficient de credibile, dar si creative, prin jocurile de lumini care par a avea viata proprie, prin efectele speciale care nu par nici macar o clipa nerealiste, dar si prin muzica de pe fundal, care pare un personaj aparte.

Cert e ca Blade ma face sa vreau sa-l revad in fiecare an, ceea ce e un lucru nemaipomenit. Felul in care David S. Goyer a spus povestea, mana sigura a lui Stephen Norrington a ghidat camera si actorii, chimia dintre Snipes si Dorff, dar si chimia dintre Snipes si Kristofferson, totul acompaniat de cel mai pur tehno sound posibil din anul 1998, au condus la unul dintre cele mai bune thrillere horror cu si despre vampiri, fara a aduce macar un gram de siroposenie gratuita.