Planşa

Planşa este o poezie tacuta in imagini vii, sau uneori un pic prea statice, dar in mod sigur intense, si cred ca asta este cel mai mare atu al filmului.

De mica m-a atras scrima si cunoscand subiectul filmului, am acceptat aproape instant sa merg cu inima deschisa la un efort independent si modern made in Romania, departe de griul revolutiei si de dramele cu iz comunist, care uneori aleg sa ne infrumuseteze marile, dar si micile ecrane. Alegerea asta s-a dovedit a fi extrem de inteleapta, pentru ca Planşa e un film care nu poate fi ratat de nimeni care vrea o altfel de poveste. Simpla, dar in acelasi timp complexa, fara prea multe drame, poate doar pentru cei care o traiesc, povestea din Planşa e un crampei de viata reala, de viata cu gust.

Pentru necunoscatori, plansa este terenul unde se intampla toata actiunea in scrima, si este si locul magic in care iubirea din film se naste in cel mai pur mod posibil. Caci da, in pofida unui nume care intriga, dar care nu spune nimic publicului nedocumentat, Planşa este un film despre iubire. Un film nascut din iubire, daca il asculti pe Andrei Gheorghe, un regizor tanar si foarte pasionat, un film facut de prieteni, prin prieteni si, cred eu, pentru prieteni. Un film care, in ciuda evidentelor sughituri de natura tehnica, financiara, creativa sau orice altceva va mai trece prin minte, reuseste sa fie un film care te captiveaza, in special prin aroma lui extrem de personala.

Planşa incepe nesigur, cu niste cadre care poate par neprofesioniste, cu niste treceri intre scene aparent bizare, uneori in slow motion, alteori “abuzand” de time lapses peste tot, dar viziunea asta ajuta si la intelegerea mediului in care se dezvolta personajele, dar si la “incadrarea” ta ca spectator in decor. Trebuie sa recunosc ca lucrul care m-a frapat cel mai tare a fost, chiar de la primele secunde, muzica absolut superba, de care s-a ocupat Paul Ilea (Kult Studio). Ce m-a fermecat cu adevarat a fost, insa, felul in care cadrele reuseau sa te “prinda”. Cu un aer mult prea personal, filmul dispune de o parte vizuala din care se poate hrani oricine, pentru ca reuseste sa reflecte fidel atat trairile personajelor, cat si trairile spectatorilor.

Bogdan Ivaşcu si Andrei Gheorghe, cei doi scenaristi, reusesc sa construiasca niste personaje care pot deveni arhetipuri. Niciunul din cele trei leaduri nu pare a fi capabil de a sustine un comportament antagonist pana la capat, si aici intervine atat felul in care e prezentata povestea, cat si talentul lor de a se transforma in personajele respective. Olimpia Melinte, in rolul Andei, este de o superbitate absoluta – extrem de naturala, verosimila si lichida in rolul ei, actrita face din Anda vocea unei generatii confuze si nehotarate, si ii imprumuta stilul direct si sincer al bucurestenilor. Silvian Vâlcu, in rolul secundului Alex, este fermecator fara drept de apel, intr-un rol destul de clasic si previzibil, dar la care pluseaza cu o ingenuitate reconfortanta. La polul opus, Marian Adochiţei este, in rolul lui Mircea, masculul clasic, care reuseste sa ma faca sa imi para rau de ceea ce i se intampla, desi in mod obisnuit un asemenea personaj ma lasa cel mult rece. Cei trei actori au o chimie extraordinara intre ei, si sunt foarte bine alesi. Cand spun ca personajele lor sunt aproape arhetipale, nu glumesc, si o mare parte din vina acestei afirmatii o poarta gradul mare de “relatabilitate” pe care mi-l transmit actorii. Atat Silvian Vâlcu, cat si Marian Adochiţei seamana cu prieteni de-ai mei, atat fizic, cat si story-wise, iar Olimpia Melinte este genul de femeie care mi se pare pur si simplu irezistibila.

Trebuie sa felicit acest efort independent asa cum se cuvine, pentru ca Andrei Gheorghe a muncit din 2010 si pana acum pentru un film care, lovit de imperfectiunile unei productii indelungate si ingreunata de probleme, a reusit sa capete un farmec personal si distinct. Ma bucur ca Planşa, realizat cu sprijinul DaKINO Production si DIUD Film, surprinde o poveste savuroasa si ireal de realist realizata, avand ca suport central un sport mai putin celebrat in Romania, dar care sper sa atraga cat mai multi fani de acum incolo.

Multumesc More Than Pub pentru invitatia la film.