Palo Alto

Il urmaresc pe James Franco de foarte mult timp si intotdeauna mi s-a parut ca are ceva-ul ala necesar pentru a iesi din multime, fara a fi prea evidenta incercarea sa de a se face remarcat. Crescand cu el, mi s-a parut normal sa fiu interesata si de alte “preocupari” de-ale lui, diferite de actoria la care se pricepe atat de bine (de ce sa nu recunoastem?), asa ca anul asta am fost, practic, asaltata de anunturi cu si despre Palo Alto, pe care am facut tot posibilul sa il vad.

Filmul este inspirat de o poveste scrisa tot de James Franco, si trebuie sa recunosc ca n-am citit materialul sursa, dar sper ca e ceva mai energic decat filmul. Nu ma intelegeti gresit – filmul are un ritm al lui, aparte, lent, dezorientat si oarecum sublim in naivitatea sa, dar multe scene par “incetinite” voit si nu stiu daca asta e ritmul natural al povestii, sau Gia Coppola (chiar ea!) a vrut sa impuna un aspect mai artsy decat era cazul. Ma rog, detaliile legate de timpul fictional raman de discutat intre privitori, cert e ca uneori pare perfect pentru poveste, iar alteori pare o plictiseala de neinchipuit.

In toata marea asta de filme coming of age (intr-o ordine total random: The Perks of Being a Wallflower, Juno, Assassination of a High School President – depre care TREBUIE sa va spun cateva cuvinte, The Breakfast Club, The Spectacular Now, Girl, Interrupted, Almost Famous, Ghost World – un alt film pe care TREBUIE sa-l vedeti, Blue Is the Warmest Color), Palo Alto iti da impresia de profunzime si, cumva, pana la final, it fails to deliver. Nu pentru ca n-ar fi bun, nu-nu!

Emma Roberts (acea Emma Roberts!) acapareaza toata atentia privitorului cand apare, iar cadrele cu ea, acele cadre care se misca pe incet si foarte incet, reusesc sa capteze tot magnetismul actritei, care are o forta nebanuita, sesizabila dincolo de ecran. Emma Roberts este April, o pustoaica care frizeaza perfectiunea virginala cu ochii ei mari si inocenta care “curge” din ea, o pustoaica interesata de fotbal si scoala, de antrenorul ei, Mr. B (James Franco) si de colegul ei fumator de iarba, Teddy (Jack Kilmer, acel Kilmer!), o fata pentru care liceul e prilej de socializare ciudata si motive de a-ti arunca hainele peste tot si trebuie sa recunosc ca Emma Roberts este genial de naturala in rolul acesta.

La fel de natural in rolul sau este si Jack Kilmer, care are o chimie aparte cu Emma Roberts. Amandoi stingheri, dar ea cumva un pic mai bine conturata, scenele lor sunt la fel de cringeworthy de privit ca si amintirile mele din liceu, asa ca le dau puncte pentru realism si interpretare si savurez filmul in toata dulceata lui siropoasa.

Mr. B are si el momentele lui, in special alaturi de elevele pe care le antreneaza, iar James Franco, in lumina scandalului cu pustoaica de pe Instagram, pare incredibil de real in rolul antrenorului cu gusturi foarte fresh in materie de femei.

O sa mai spun cateva cuvinte despre Zoe Levin, in rolul lui Emily, o pustoaica ce poate fi incadrata drept Maria Magdalena a grupului, care da viata unui personaj cu trairi interioare intense si nebanuite, si care are o chimie extraordinara cu Nat Wolff, cel care-l joaca pe Fred, un pusti dominat de insecuritati, egoism si frica de a iesi din multime.

Pe langa toata gasca asta de copii, prezenta lui Val Kilmer vine ca o gura de aer, intr-un rol cel putin ciudat, dar in egala masura de fascinant.

Trangand o semi-linie, Palo Alto pare un film facut “in familie” (Coppola, Roberts, Kilmer, chiar si Franco), care incearca sa adune aproape-elitele Hollywoodului si sa le mareasca cumva cota de piata. Tragand o linie completa, insa, filmul are un puternic aer indie, iar faptul ca inca n-a beneficiat de o lansare worldwide intareste senzatia asta ca vezi un film secret, la care putini au acces.

Din pacate, insa, secretul lui Palo Alto e si motivul pentru care este tras in jos – filmul are nenumarate ocazii in care ar putea fi genial, palpitant sau extrem de sincer, but it fails short de fiecare data. Nu spun ca e un film prost facut, dar este cu siguranta un film care-si merita dezamagirile nascute de asteptarile pe care ti-e imposibil sa nu le ai cand vezi numele de pe afis.