The Grand Budapest Hotel

Wes Anderson revine pe marile ecrane cu un film suficient de amuzant si inteligent, fara a fi nevoit sa apeleze la umor de calitate indoielnica, in timp ce se bucura de un afis plin de nume mari.

Trebuie sa recunosc ca o buna perioada de timp m-am ferit de The Grand Budapest Hotel, care parea genul de film hit or miss. Unii s-ar putea sa fie atrasi de farmecul sau boem, retro, cu moda specifica a unor timpuri demult uitate, dar altii ar putea fi luati prin surprindere, in mod neplacut, evident, de catre haosul ce domneste in fiecare scena cu o naturalete speciala.

Eu fac parte din prima categorie, de oameni carora filmul le-a incalzit sufletul, oameni care s-au bucurat si au zambit timid traind povestea din Republica Zubrowka (care pentru mine va fi mereu si o vodca foarte buna).

Am spus deja de armata de nume mari de pe afis, printre care trebuie sa ii mentionez pe Ralph Fiennes, Adrien Brody, Willem Dafoe, Jeff Goldblum, Saoirse Ronan, Edward Norton, Jude Law, Harvey Keitel, Bill Murray, Léa Seydoux, Tilda Swinton si Owen Wilson, dar filmul impresioneaza prin ceva mai mult decat talentul si star power-ul afisat.

Wes Anderson si-a construit o poveste fabuloasa, intr-un decor care pare rupt din imaginatia unei doamne batrane, care-si petrece zilele amintindu-si de vremurile frumoase, decor care sporeste magia filmului, dandu-i un aer aparte de secret pretios.

Senzatia asta de secret pretios e prezenta pe tot parcursul filmului, fara a ii umbri din amuzament si lejeritate, dar si fara a-l face stupid in ochii privitorului.

Ralph Fiennes, in rolul lui Monsieur Gustave H., este un fermecator protagonist, care isi joaca partea cu o precizie matematica, aducand in secunda potrivita ridicolul sau umorul in fata publicului. Trebuie sa-l remarc pe Tony Revolori, in rolul lui Zero Moustafa cel tanar, care reuseste sa egaleze performanta colegilor sai de platou, ceva mai experimentati decat el si reuseste sa isi joace rolul cu deosebita naturalete.

Dmitri Desgoffe und Taxis (Adrien Brody) este adorabil in furia sa excentrica, J.G. Jopling (Willem Dafoe) are privirea maniacala a unei persoane cel putin instabile, Jude Law se joaca de-a observatorul, iar Tilda Swinton este transformata total in rolul Madame D., fara a-si pierde din excentricitatea ce o caracterizeaza.

Cred ca unul dintre cuvintele care se potrivesc cel mai bine acestei pelicule este “inselator”. Wes Anderson te pacaleste cu o poveste extrem de bine construita din punct de vedere estetic, si asta te face sa iti lasi garda jos. Iar cand iti lasi garda jos, nu te astepti la ceva mai mult decat o comedie usurica, despre niste oameni ciudatei.

The Grand Budapest Hotel este mai mult decat o comedie de duzina, si imbratiseaza fara rezerve o finete si o profunzime rezervate peliculelor de calitate. In film este loc pentru emotie, explorata si exploatata cu precizie de catre un regizor care demonstreaza, inca o data, cat de mult conteaza sa fii un fin observator al naturii umane.

In mod sigur voi revedea acest film, poate chiar mai curand decat frecventa obisnuita cu care imi programez revederile cinefile, pentru ca sunt constienta ca aceasta prima vizionare nu a atins decat suprafata geniului lui Wes Anderson.

Iar pentru cei ingrijorati ca filmul este prea mult – din punct de vedere vizual, artistic, emotional, actoricesc, cele 100 de minute nu mi se par un timp atat de indelungat incat sa nu merite efortul.