Freaky Friday: Carrie

Stephen King e bau bau-ul cel mare cand e vorba de filme si seriale horror, asa cum Philip K. Dick e tata lor cand vine vorba de SF. Carrie e o poveste veche si cu greutate, iar Chloë Grace Moretz parea foarte bine aleasa in rolul titular, si mai beneficia si de prezenta lui Julianne Moore in rolul mamei lui Carrie, deci totul parea perfect.

well, cuvantul cheie este “parea”. Ca nu este.

Nu am vazut-o niciodata pe Chloë Grace Moretz atat de fara chef, atat de plictisitoare si atat de banala ca in filmul asta. Fata ei frumusica si prezenta lui Moore sunt singurele chestii care te pacalesc la film – primele 5 minute, dar nu reusesc sa te mentina atent mai departe de atat.

Moretz e putin credibila in rolul adolescentei persecutate de mama si colegi, si n-are salbaticia tipica personajului. Mai degraba se potriveste cu latura rugatoare a lui Carrie, cand isi implora mama sa o lasa sa fie tanara si sa se bucure de viata, dar scena aia e pasagera si nu prea se pune accentul pe ea, si in final e ca si cum nu ar conta.

Moore e perfecta in rolul mamei (dovada vie ca experienta isi spune cuvantul), dar nu e suficient cat sa traga dupa ea un film instabil si plin de goluri si erori. Judy Greer e si ea in peisaj, destul de draguta, suficient de amabila, dar nimic memorabil, as usual.

Ca aproape orice remake, acest Carrie iti lasa senzatia de lucru facut degeaba. Exceptand integrarea telefoanelor mobile si a calculatoarelor si a tehnologiei de orice forma si culoare, aceasta Carrie e doar o alta Marie cu aceeasi palarie – povestea e identica, doar fetele actorilor sunt schimbate.

Pe scurt, Kimberly Peirce fails short cu aceasta ecranizare. E facuta inutil, iar fanii cartii si fanii primului film se vor simti inselati, iar asteptarile lor vor fi calcate in picioare. La final ma intrebam “daca aveam deja o Carrie misto, de ce e nevoie sa facem inca una, doar cu oameni diferiti?”. Raspunsul nu-l voi afla niciodata, pentru ca nu-mi pasa.