Enough Said

Pentru cineva care vrea un film simplu, cu ups and downs, fix ca in viata, Enough Said pare (si este) alegerea perfecta. Cu o doza sanatoasa de umor, penibil, romantism, dramatism, realism si carisma, filmul ii aduce in prim plan pe Eva (Julia Louis-Dreyfus) si Albert (James Gandolfini), ajutati de inca vreo cateva staruri in povestirea intamplarilor din viata lor.

Eva este o maseuza experimentata, divortata, destul de cinica in ceea ce priveste povestile de iubire servite pe banda rulanta, cu o prietena destul de fidela, dar cam cray cray (Toni Collette) si cu o fiica destul de matura si cu picioarele pe pamant.

Albert este un om care e suficient de calitatile si, mai ales, de defectele sale, fara a lasa lucrurile astea sa-i stirbeasca din personalitatea frumoasa. La fel de divortat ca si Eva, si la fel de posesor al unei fiice in pragul maturizarii, Albert pare sa-si cunoasca limitele foarte bine, si pare sa le intuiasca si mai bine pe ale altora.

Relatia celor doua personaje incepe destul de greu, date fiind circumstantele, iar descoperirile ulterioare nu ii ajuta prea mult.

Singurul lucru care m-a tinut captivata, in afara de evidentul talent al celor doi actori din rolurile principale, este faptul ca povestea este teribil de credibila. Tot ce se intampla are potential de realitate, totul e palpabil – de la emotii, intamplari, coincidente, adevaruri soptite sau strigate, pana la sentimente si ganduri.

Trebuie sa recunosc atat talentul celor doi actori principali in crearea atmosferei potrivite, dar si meritul lui Will (Ben Falcone), Sarah (Toni Collette) si Marianne (Catherine Keener). Acestia trei reusesc sa solidifice un tablou care pare generalist si sa construiasca pe scheletul povestilor Evei si a lui Albert un univers palpabil din orice punct.

Enough Said poate parea mai cinic decat e, si poate parea mai putin amuzant decat e, dar asta nu il face un film mai putin bun. Enough Said are doza perfecta de realism, combinata cu nitel romantism, fara a uita a iubirea si lectiile de viata merg mana in mana. Filmul nu e o comedie directa, dar poate fi considerat macar o fereastra catre un univers posibil, oricat de dificil de urmarit ar fi. De departe, senzatia mea preferata urmarindu-l a fost linistea de a constientiza si un altfel de umor, mai matur si mai decent, mai selectiv si mai putin pretentios, adus de niste actori de multe ori subapreciati pentru munca pe care o depun.