Freaky Friday: Triangle

Triangle este mai putin horror, dupa cum este categorisit de specialisti, si mai mult o discutie pseudo-filosofico-stiintifica despre time loops. Asta e un subiect favorit al cineastilor, asa ca Triangle e, in acelasi timp, caz psihologic, subiect de examen la fizica si mitologie greaca. E un amestec ciudat care face Triangle nu neaparat cel mai film din categoria sa (de fapt, nici nu cred ca a avut vreodata pretentia de a fi cel mai bun), dar il face sa creeze destul de usor dependenta.

Christopher Smith semneaza regia unui film bolnavicios, vicios si salbatic, dar care aduce cu sine recurente neasteptate. Definitia pe care o ofer este la fel de alambicata ca filmul, care m-a acaparat vreo doua zile dupa vizionare.

Plin de referinte de tot felul, pornind de la muzica (Anchors Aweigh), trecand prin mitologie (mitul sisifian si Eol, zeul vanturilor), pana la subiecte mai lumesti si contemporane (The Shining este cel mai folosit exemplu care apare, dar si eseul lui Freud, The Uncanny, care este sugerat de Smith drept inspiratie, pe langa clasicele filme slasher – prin prezenta unui criminal mascat, si incluziunea Triunghiul Bermudelor in lista de idei creatoare), toate aceste “maruntisuri” fac ca Triangle sa fie un mix de elemente imbinate metodic pana la cel mai mic detaliu.

Asta cred ca este, de fapt, cel mai mare atu al filmului. Smith reuseste sa dezvolte o poveste care se leaga prin atat de multe elemente mici si diverse, incat e foarte dificil sa reconstruiesti pasii din bucla in care e prinsa Jess (intrepretata fascinant, ca de obicei, de catre Melissa George).

Marea provocare a spectatorilor e ca pana la final sa ghiceasca teoriile de la baza filmului (dezvaluite, de fapt, de catre regizor) si sa adere la una (sau mai multe), in functie de nivelul de acceptare in raport cu una din ele.

Filmul poate fi evaluat foarte simplu ca mental illness, dar poate fi construit si pe baza unei elaborate demonstratii de cunostinte de fizica. La fel, semnele si interpretarile disponibile pentru spectator sunt la tot pasul, mai ales pentru cei dispusi sa ia calea misterului si a mitului.

Oricum ar fi, Christopher Smith livreaza un final ambiguu si deschis, pentru ca nu vrea sa-si priveze fanii de alegeri. Lucru de care isi priveaza cu buna stiinta personnajele, se pare, este o banalitate in lumea noastra.

Singurul lucru care poate deranja e durata (uneori neinteles de mare) a filmului, dar in ultimele scene ajungi sa apreciezi detaliile pe care le vezi in cele 99 de minute de Triangle.

Filmul este fascinant si obositor, vocea personala a sa facandu-l uneori sa rasune obsedant in capul spectatorului. Poate pe unii ii va face sa caute raspunsuri, poate pe altii ii va indeparta temporar de categoria mindfuck, dar in mod sigur merita urmarit macar o data.